Theatrum philosophicum. Studii, eseuri, interviuri (1953-1984)

Bogdan Ghiu 




MICHEL FOUCAULT, MAREA DESCHIDERE 


“Gînditorii «blestemați» pot fi recunoscuți după trei caracteristici: o operă întreruptă brutal, niște rude abuzive care îngreunează publicarea postumelor şi existenta unei cărți-mister, a «Cărții» căreia îi presimțim la nesfîrşit secretele. (...) Ansamblul caietelor manuscrise reprezintă cel puțin triplul operei publicate de Nietzsche însuși. (...) Se impunea, deci, editarea tuturor caietelor urmînd succesiunea cronologică şi conform unor perioade corespunzătoare cărților publicate de Nietzsche. Doar așa va putea masa de inedite să-şi dezvăluie multiplele ei înțelesuri.” 


Şi opera lui Michel Foucault a fost întreruptă brutal, prin dispariția neașteptată a autorului ei (în 1984). Şi în cazul lui Foucault, postumele (cele patru tomuri masive de “spuse şi scrise”, Dits et Ecrits, apărate în 1994, plus cele treisprezece volume corespunzătoare cursurilor susținute de Foucault ca profesor la Collège de France aflate în curs de publicare şi din care au apărut - inclusiv în limba română – doar primele două) au triplat, dacă nu chiar mai mult, opera sa antumă. Putem însă spune că, din punct de vedere editorial cel puțin, Foucault este un “gînditor blestemat”, asemeni lui Nietzsche? 


Spre deosebire de Nietzsche, toate postumele lui Foucault reunite în marile corpusuri mai sus amintite fuseseră deja publicate, în scris sau oral (sub formă de discursuri şi conferințe). Dificultatea, în cazul editării lui Foucault, au constitui l-o (şi o mai constituie) nu, ca în cazul lui Nietzsche, lecțiunea, datarea şi interrelaţionaxea textelor, ci identificarea şi strîngerea lor laolaltă. Iar în cazul lui Foucault, nu avem de-a face cu fragmente manuscrise amestecate cu liste de cumpărături sau cu note de plată ca la Nietzsche, care să impună luarea unei decizii vizînd pertinența şi, deci, nevoia operării unei selecții, ci cu niște texte închegate, parafate de autor. În sfîrşit, prevenit poate şi de cunoașterea în amănunțime a destinului postum al lui Nietzsche, Foucault a știut să se sustrage abil captărilor’ manipulatoare, controlîndu-şi atent opera şi contextele în care își insera public ideile, nelăsîndu-se “ideoiogizat” şi colonizat” de nici o “doctrină” dornică de putere. Sora lui Nietzsche, în schimb, l-a livrat pe marele şi mult prea liberul gînditor german ca ideolog-profet al nazismului. în comparație cu Nietzsche, cazul (editorial) Foucault pare, astfel, mai limpede. Corpusul operei foucauldiene este imens şi divers, dar mult mai ușor de editat decât corpusul nietzschean. Ca toate acestea, a-l edita pe Foucault nu este o operațiune care să poată ii lăsată la îndemîna oricui, o simplă întreprindere “tehnică”. A-l edita în mod responsabil pe Foucault presupune o foarte bună cunoaștere a operei, rezultată în urma unor neîncetate “navete” între texte şi între niveluri diferite de aprehendare a lor.